Leni Riefenstahl este considerată una dintre cele mai controversate femei ale secolului XX: în același timp artistă și propagandistă nazistă. Filmele ei Triumful voinței și Olimpia ilustrează un cult perfect al corpului și celebrarea supremației și a victoriei, iar imaginile transmit totodată dispreț pentru imperfecțiune și slăbiciune. Estetica lui Riefenstahl este mai prezentă ca oricând astăzi – dar oare același lucru se poate spune și despre mesajul ei implicit? Filmul explorează această întrebare folosind documente din arhiva personală a lui Riefenstahl, inclusiv filmări private, fotografii, înregistrări și scrisori. Autorul scoate la iveală fragmente biografice și le plasează într-un context istoric mai larg. Cum a putut Riefenstahl să devină cineasta de rang suprem a Reichului și, în același timp, să nege mereu legăturile apropiate cu Hitler și Goebbels? De-a lungul vieții ei, chiar și după prăbușirea nazismului, ea a rămas neînduplecată, reușind să-și controleze și să-și modeleze moștenirea. În documentele personale, își plânge „idealurile ucise”. Riefenstahl devine astfel un simbol al multor germani de după război care, în scrisori și conversații telefonice înregistrate, visau la o „mână organizatoare” care să curețe „statul putred”. Iar atunci, opera ei ar fi cunoscut din nou o renaștere – poate într-o generație sau două. Dar ce se întâmplă dacă au dreptate?

Leni Riefenstahl is considered one of the most controversial women of the 20th century as an artist and a Nazi propagandist. Her films Triumph of the Will and Olympia stand for perfectly staged body worship and the celebration of the superior and victorious. At the same time, these images project contempt for the imperfect and weak. Riefenstahl’s aesthetics are more present than ever today – but is that also true for their implied message? The film examines this question using documents from Riefenstahl’s estate, including private films, photos, recordings and letters. It uncovers fragments of her biography and places them in an extended historical context. How could Riefenstahl become the Reich’s preeminent filmmaker and keep denying any closer ties to Hitler and Goebbels? During her long life after the fall of Nazism, she remained unapologetic, managing to control and shape her legacy. In personal documents, she mourns her “murdered ideals”. Riefenstahl represents many postwar Germans who, in letters and recorded telephone calls from her estate, dream of an organizing hand that will finally clean up the “shit-hole state”. Then, her work would also experience a renaissance, in a generation or two this time could come – what if they are right?